Cât de greu este să te muţi în casa părinţilor

Ce ar putea fi mai drăguţ decât să locuiţi în casa copilăriei, ca adult, cu proprii copii în vechiul dormitor, sau servind masa de duminică, alături de familie, în aceeaşi sufragerie?

Mutarea în vechea locuinţă are avantaje logistice: spaţiul este ieftin, veţi fin înconjuraţi de prieteni, iar vecinătăţile vă sunt familiare. Cu toate acestea, ne adresăm aici mai degrabă partenerilor soţului doritor de a se întoarce în casa copilăriei.

Mutarea poate avea multe neajunsuri. Există, dacă vreţi, o colecţie de „învăţături“ câştigate de pe urma „înţelepciunii“ acelora care, în urma unor astfel de experienţe au supravieţuit şi pot spune mai departe poveşti deloc încurajatoare!

Disconfortul creat de un deja vu

Casa din copilarie adună imagini şi amintiri, care, la tot pasul, pot crea senzaţii copleşitoare. Primele jucării făcute bucăţi, căţăratul în copacul din faţa bucătăriei, întratul pe geam la ora două dimineaţa în prima noapte a adolescenţei, toate acestea ţin de un registru nostalgic, fundamental discordant faţă de realitate.

Acesta este doar un pas, fiindcă, de regulă, copiii vor fi înscrişi la aceeaşi şcoală de cartier, poate chiar la acelaşi diriginte, fără ca decizia să fie una temeinică, ci mai degrabă datoare registrului emoţional. Copiii trăiesc într-o lume mai nouă cu o generaţie, timp în care unitatea respectivă de învăţământ şi-ar fi putut pierde prestigiul şi eficienţa. De dragul unor imagini vechi, este foarte posibil ca ceilalţi membri ai familiei să aibă de suferit şi să simtă că se iau decizii peste capul lor, iar în acest mod, casa copilăriei va „dicta“ peste tot şi toate, ceea ce nu mai este un lucru în regulă.

Vechiul cartier se mai schimbă

Desigur, la prima vedere, mutarea în vechea locuinţă a copilăriei pare justificată, în primul rând, prin prisma preţului. Este oarecum normal, dat fiind un anumit grad de vechime.

Bun, odată ce mutarea a avut loc, apar şi „micile“ schimbări, imposibil de văzut din cauza dorinţei prea mari de a reînnoda vremurile bune! Ca un exemplu, strada liniştită a copilăriei s-a aglomerat periculos de mult, maşinile gălăgioase creează disconfort, iar locul de joacă al copiilor transformă traversarea străzii într-o mică aventură. Şi asta nu e tot. În cazul în care vecinătăţile s-au schimbat, s-a schimbat şi modul de viaţă.

Un hypermarket aduce avantajul unei facilităţi polivalente, dar traficul către această atracţie va crea disconfort. În plus, apropierea de un loc rău famat va trage tot modul de viaţă în jos, odată cu creşterea ratei infracţionalităţii. Oaza de linişte din copilărie s-a schimbat total, dar cine are ochi să vadă asta de prima dată?

Schimbările pot fi greu de acceptat într-un loc care este atât de important pentru cineva, dar dacă din start vă clădiţi aşteptările pe înțelegerea faptului că lucrurile cel mai probabil vor fi diferite, va fi mai ușor pentru a te gândi că poţi începe din nou să trăieşti în casa copilăriei, cu toate amintirile strânse în ea.

Cum să nu dai cu var peste tabloul copilăriei

Până la urmă, s-ar putea să nu faci cea mai mare concesie, cedând tentaţiei de a nu-ţi trimite copiii la aceeaşi şcoală.

Problemele apar în momentul în care gospodina casei va avea de luptat cu renovarea bucătăriei, sau, în orice caz, cu o sumă de iniţiative care vor transforma fundamental spaţiul respectiv, astfel încât nimic nu va mai fi „ca la mama acasă“.

În acelaşi registru, va urma întregul inventar, care cuprinde covorul din sufragerie, şifonierul din dormitor, aplicele patinate de timp. Va urma un război în toată regula, pentru că acel copil care a crescut între timp şi se află acum în poziţia de stăpân al casei va ceda cu greu, mai ales dacă ascultă şi de părerile părinţilor. Aceasta este faţeta mai puţin plăcută a locului în care ai crescut. Nimic nu este de atins, nimic nu este de schimbat.

De aceea, chiar dacă tentaţia pare mare, este de preferat ca o familie să înceapă de la zero, atunci când vine momentul dobândirii unei locuinţe. Startul poate fi „furat“ prin avantajul unei locuinţe lăsate de părinţi, dar, uneori, „preţul“ plătit este mult prea mare.